Află rezultatele unor cercetări privind modul în care alegem şi decidem

Sheena Iyengar: Arta de a alege
Conferinţă TED

Filmed July 2010 at TEDGlobal 2010 

https://www.ted.com/talks/sheena_iyengar_on_the_art_of_choosing?language=ro

Sheena Iyengar cercetează maniera în care luăm hotărâri - şi credinţele noastre raportate la deciziile pe care le luăm. În cadrul TEDGlobal, ea vorbeşte atât despre alegerile pe care le facem zi-de-zi (Coca Cola vs Pepsi) cât şi despre cele de natură profundă, şi ne împărtăşeşte rezultatele cercetării sale revoluţionare, dezvăluind câteva atitudini surprinzătoare asupra modului în care decidem. 

Transcrierea conferinţei :  

0:18 Astăzi vă voi conduce într-o călătorie în jurul lumii, în 18 minute. Cercetarea mea are ca punct de plecare S.U.A Dar hai să pornim din celălalt colţ al Lumii din Kyoto, Japonia, acolo unde locuiam împreună cu o familie japoneză în timp ce lucram la cercetarea mea pentru disertaţie, cu 15 ani în urmă. Încă de atunci ştiam că voi întâlni diferenţe culturale şi neînţelegeri, însa ele au apărut când mă aşteptam mai puţin.

0:44 În prima mea zi acolo, am intrat într-un restaurant, şi am comandat o ceaşcă cu ceai verde cu zahăr. După un moment de tăcere, chelnerul mi-a spus, "Nimeni nu pune zahăr în ceaiul verde." "Ştiu" i-am replicat "cunosc acest obicei." "Însă mie îmi place ceaiul îndulcit." Ca raspuns, el mi-a oferit o variantă chiar mai politicoasă a aceleiaşi explicaţii. "Noi nu punem zahăr" în ceaiul verde." "Înţeleg," am spus, "că japonezii nu pun zahăr în ceaiul verde." "Însă aş vrea să pun puţin zahăr" "în ceaşca mea cu ceai verde." (Râsete) Surprins de insistenţele mele, chelnerul a mers să se consulte cu managerul. Curând după asta, a urmat o lungă discuţie, în urma căreia managerul s-a îndreptat către mine şi mi-a spus, "Îmi pare foarte rău, nu mai avem zahăr." (Râsete) Ei bine, pentru că nu puteam să mă bucur de ceai aşa cum îl vroiam, am comandat o cafea, pe care chelnerul mi-a adus-o imediat. Surprinzător, pe marginea farfurioarei erau două pliculeţe cu zahăr.

1:49 Eşecul meu în a-mi procura o ceaşcă cu ceai verde îndulcit nu s-a datorat unei simple neînţelegeri.  
A plecat de la o diferenţă fundamentală între ideile noastre despre posibilitatea de a alege.  
Din perspectiva mea americană, atunci când o clientă emite o cerere rezonabilă bazată pe propriile preferinţe, ea are tot dreptul ca cererea să-i fie îndeplinită. "Calea americană", ca să-i citez pe cei de la Burger King, este "fie cum vrei tu," pentru că, aşa cum spune Starbucks, "fericirea stă în alegerile tale." (Râsete) 
Însă, din perspectiva japoneză, este de datoria lor să-i protejeze pe cei neştiutori - (Râsete) în acest caz, pe această ignorantă gaijin - de la a lua o decizie greşită.  
Hai să fim sinceri: felul în care doream ceaiul nu corespundea standardelor culturale, iar ei făceau tot posibilul să mă ajute să scap cu faţa curată.

2:42 Americanii cred că au atins un soi de culme în felul în care îşi exercită libertatea de a alege.  
Ei cred că posibilitatea de a alege, văzută prin ochii lor, împlineşte cel mai bine o dorinţă universal înnăscută a tuturor oamenilor de a alege.  
Din păcate, aceste credinţe se bazează pe presupuneri care nu se aplică fidel multor ţări, multor culturi. Se întâmplă să nu se adeverească nici măcar pe frontierele Americii.  
Aş vrea să vă vorbesc despre câteva dintre aceste ipoteze şi despre problemele care apar odată cu ele.  
Pe măsură ce înaintăm, sper că veţi începe să vă gândiţi la câteva dintre ipotezele pe care vă bazaţi voi şi la felul în care ele au fost modelate de trecutul vostru.

3:21 Prima ipoteză: dacă o decizie te afectează direct, atunci tu eşti cel care ar trebui să o iei.  
Aceasta e singura modalitate de a te asigura că preferinţele şi interesele tale vor fi cel mai bine reprezentate. Asta e reţeta succesului. 
În America, elementul esenţial al deciziei este individul. Oamenii decid pentru ei, rămânând chiar fermi pe poziţie în ciuda voinţei sau recomandărilor celorlalţi.  
Asta se numeşte "a fi sincer cu tine însuţi." 
Dar oare fiecare individ se bucură de această abordare asupra posibilităţii de a alege?  
Împreună cu Mark Lipper am desfăşurat o serie de cercetări în care am căutat chiar răspunsul la această întrebare. Într-un studiu, pe care l-am desfăşurat în Japantown, San Francisco, am adus copii anglo-americani şi asiatic-americani, cu vârste între şapte şi nouă ani într-un laborator, şi i-am împărţit în trei grupuri.

4:13 Primul grup a intrat şi a fost întâmpinat de d-na Smith, care le-a arătat şase grămezi de puzzle-uri cu anagrame. Copiii au avut libertatea să aleagă grămăjoara de anagrame pe care să le dezlege. Au ales chiar şi cu ce marker ar fi urmat să-şi noteze răspunsurile. Când copiii din cel de-al doilea grup au intrat, au fost invitaţi în aceeaşi încăpere, au văzut aceleaşi anagrame, însă, de aceasta dată, d-na Smith le-a indicat ce anagrame să facă şi cu ce marker să-şi noteze răspunsurile.  
Când şi cel de-al treile grup a intrat, copiiilor li s-a spus că anagramele şi markerele pentru fiecare dintre ei au fost alese de mamele lor. (Râsete) De fapt, copiii caroră li s-a spus ce să facă, fie de către d-na Smith, fie de către mamele lor, au primit aceeaşi temă pe care colegii lor din primul grup au ales-o liber.

5:01 Procedând astfel, ne-am asigurat că în toate cele trei grupuri copiii vor desfăşura aceeaşi activitate, ceea ce ne-a uşurat sarcina de a compara rezultatele lor.  
Chiar şi aceste mici diferenţe în modul cum a fost desfăşurată activitatea au produs variaţii izbitoare în felul în care aceasta a fost dusă la bun sfârşit.  
Copiii anglo-americani au făcut de două ori şi jumătate mai multe anagrame atunci când au avut libertatea de a le alege, spre deosebire de momentul în care acestea au fost alese de d-na Smith sau de mamele lor.  
Indiferent de cine a ales, atâta timp cât sarcina a fost dictată de altcineva, rezultatele lor au avut de suferit. 
De fapt, unii dintre copii au fost vizibil jenaţi când li s-a spus că mamele lor au fost consultate. (Râsete) O fetiţă pe nume Mary a spus "Aţi întrebat-o pe mama?"

5:49 (Râsete)

5:51 Contrar, copiii asiatici-americani s-au descurcat mai bine atunci când au crezut că mamele lor au ales pentru ei, mai puţin bine când au avut libertatea de a alege şi cel mai prost atunci când d-na Smith a ales pentru ei.  
Natsumi, una dintre fetiţe, s-a apropiat de d-na Smith atunci când aceasta se pregătea să părăsească încăperea şi a tras de fusta ei şi a întrebat: "Îi spuneţi vă rog mamei" că am făcut exact cum a spus ea?" Copiii din prima generaţie au fost puternic influenţaţi de abordarea părinţilor lor imigranţi în ceea ce priveşte posibilitatea de a alege.  
Pentru ei, libertatea de a alege era mai mult decât o cale de a-şi defini şi afirma individualitatea, era o modalitate de a crea comuniune şi armonie supunându-se deciziilor celor pe care îi respectau şi în care aveau încredere. 
Dacă urmau principiul de a fi consecvenţi cu ei înşişi, cu siguranţă acel "sine" era reprezentat, nu de un individ, ci de un colectiv. Reuşita depindea în egală măsură de a fi pe plăcut unor persoane-cheie cât şi de împlinirea propriilor dorinţe. 
Cu alte cuvinte am putea spune că preferinţele individuale erau croite de preferinţele anumitor persoane.

7:02 Atunci, ipoteza conform căreia cele mai bune rezultate apar atunci când individul alege pentru sine, e valabilă când acel sine se diferenţiază clar de ceilalţi.  
Atunci când, dimpotrivă, doi sau mai mulţi indivizi îşi privesc deciziile şi rezultatele acestora ca pe ceva profund conectat ei îşi pot amplifica reciproc succesul transformând actul deciziei într-un act colectiv.  
A pretinde ca ei să aleagă independent ar putea chiar compromite atât performanţa cât şi relaţia lor. 
Cu toate acestea paradigma americană chiar asta impune.  
Ea nu lasă loc interdependenţei şi nu confirmă posibilitatea eşecului individual.  
Cere ca fiecare să abordeze alegerea ca pe un act personal şi auto-definitor.  
Cei care au crescut în această paradigmă ar putea să o considere motivaţională. 
Însă e greşită ipoteza că fiecare poate evolua sub presiunea faptului de a decide singur.

8:05 Cea de-a doua ipoteză care defineşte perspectiva americană asupra libertăţii de decizie spune cam aşa:  
Cu cât diversitatea de opţiuni creşte, cu atât e mai posibil să faci cea mai bună alegere.  
Aşa că te aşteptam Walmart, cu cele 100,000 de produse diferite, Amazon, cu 27 de milioane de cărţi şi Match.com cu - cum să-i spun? - cele 15 milioane de posibile întâlniri. Cu siguranţă îţi vei găsi perechea perfectă.  
Hai să testăm această ipoteză îndreptându-ne către Europa de Est. Aici, am intervievat oameni care au trăit în ţări ex-comuniste, care au fost supuşi provocării tranziţiei la o societate democratică şi capitalistă. Una dintre cele mai interesante descoperiri nu a venit din răspunsurile primite la o întrebare, ci dintr-un gest simplu, de ospitalitate. Când participanţii au sosit la interviu le-am oferit ceva de băut, Coca Cola, Coca Cola Light, Sprite - şapte varietăţi mai exact.

9:03 Chiar în timpul primei sesiuni, care s-a desfăşurat în Rusia, unul dintre participanţi a facut un comentariu care m-a luat pe nepregătite: "Păi, nu prea contează. E numai băutură acidulată. E o singură opţiune." (Murmur)  
M-a marcat atât de tare acest comentariu încât de atunci înainte am început să ofer tuturor participanţilor cele şapte feluri de băuturi carbogazoase. Şi i-am întrebat: "Câte posibilităţi de a alege aveţi?" De fiecare dată ei nu au perceput aceste şapte tipuri de băutură carbogazoasă ca pe şapte posibilităţi de a alege, ci ca pe una singură: băutură acidulată sau băutură neacidulată.  
Când am adăugat suc proapăt şi apă pe lângă aceste şapte băuturi carbogazoase, ei au perceput doar trei alternative - suc proaspăt, apă şi băutură carbogazoasă.  
Acum comparaţi această percepţie cu devotamentul multor americani nu numai faţă de o anumită aromă de băutură carbogazoasă ci chiar faţă de o anumită marcă.  
Ştiţi, în mod repetat cercetările au arătat că nu prea putem să distingem între Coca Cola şi Pepsi. Fireşte, cu toţii ştim că mai bună este Coca Cola.

10:06 (Râsete)

10:12 Pentru americanul modern, care e expus la din ce în ce mai multe reclame asociate cu opţiuni mai mult decât oricine altcineva din lume, decizia vine din identitatea lor şi din identitatea acelui produs, în aceeaşi măsură.  
Combinând asta cu ipoteza că diversitatea în opţiuni generează mereu o decizie mai bună, rezultă un grup de oameni pentru care toate diferenţele mici contează şi deci orice opţiune contează.  
Pentru est-europeni însă accesul imediat la toate aceste bunuri de larg consum a fost copleşitor. Au fost inundaţi de posibilităţi înainte să poată spune că nu ştiu să înoate.  
Când a fost întrebat "Care ar fi cuvintele şi imaginile prin care puteţi defini varietatea de opţiuni?" Grzegorz din Varşovia a răspuns, "Oh, pentru mine e spaimă. Vezi tu, acum sunt în impas. Sunt obişnuit să nu am posibilitatea de a alege."  
Bohdan din Kiev a spus, atunci când a fost întrebat ce crede despre noua piaţă de consum: "E prea mult. Nu avem nevoie de tot ce ne oferă."  
Un sociolog de la Agenţia de Sondaj din Varşovia ne-a explicat că "Generaţiile de seniori au trecut brusc de la nimic la un univers de posibilităţi. Nu au avut şansa să înveţe cum să reacţioneze."  
Iar Tomasz, un tânăr polonez spunea "Nu am nevoie de douăzeci de feluri de gumă de mestecat. Asta nu înseamnă că nu vreau să am de unde alege, însă multe dintre aceste opţiuni sunt artificiale."

11:36 De fapt, multe alegeri se fac între lucruri care nu sunt atât de diferite.  
Valoarea unei decizii e dată de capacitatea noastră de a PERCEPE DIFERENŢELE dintre OPŢIUNILE care ni se oferă.  
Americanii se antrenează toată viaţa să joace "găseşte diferenţele." 
Fac asta de atât de timpuriu încât au ajuns să creadă că oricine se naşte cu această capacitate.  
De fapt, chiar dacă toţi oamenii împărtăşesc o nevoie elementară şi o dorinţă de a alege, nu toţi vedem posibilitatea de a alege în acelaşi context sau în aceeaşi măsură.  
Atunci când cineva nu poate vedea cum o opţiune e ALTFEL decât cealaltă, sau atunci când există PREA MULTE OPŢIUNI de comparat, procesul de alegere poate deveni confuz şi frustrant.  
Astfel că, în loc să facem alegeri mai bune, devenim copleşiţi de opţiuni, uneori chiar speriaţi.  
Alegerea nu mai deschide oportunităţi, ci impune constrângeri.  Nu mai e un indiciu al eliberării, ci mai degrabă al copleşirii cu detalii nesemnificative.  
Cu alte cuvinte, posibilitatea de a alege devine exact opusul a ceea ce reprezintă ea în America atunci când ea este impusă acelor care nu sunt suficient de pregătiţi să o întâmpine.  
Nu numai ceilalţi oameni din alte părţi ale lumii simt presiunea opţiunilor din ce în ce mai variate. 
Chiar şi americanii descoperă că opţiunile nelimitate par atractive mai degrabă în teorie decât în practică.

13:10 Cu toţii avem limitări fizice, psihice, emoţionale, care ne împiedică să procesăm absolut fiecare opţiune pe care o întâlnim, chiar şi la băcănie, ca să nu mai vorbim despre cele din decursul întregii noastre vieţi.  
Câteva dintre cercetările mele au arătat că atunci când oferi oamenilor mai mult de 10 alternative între care să aleagă, iau decizii mai puţin bune, indiferent că e vorba despre servicii de sănătate, investiţii, sau de alte domenii importante.  
Cu toate astea, mulţi dintre noi cred că ar trebui să decidem asupra tuturor oportunităţilor care se ivesc şi chiar să căutăm mai mult.

13:45 Astfel că am ajuns la a treia şi poate cea mai problematică ipoteză: "Niciodată să nu refuzi să alegi." 
 Ca să analizăm această ipoteză, ne vom întoarce în U.S. şi apoi vom face un salt în Franţa. Chiar la periferia oraşului Chicago, un cuplu de tineri, Susan şi Daniel Mitchell, era în aşteptarea primului copil. Aleseseră deja un nume pentru fetiţa, Barbara, după numele bunicii ei. Într-o noapte, în luna a şaptea de sarcină, Susan a început să simtă contracţii şi a fost dusă de urgenţă la camera de gardă. Copilul s-a născut prin cezariană, însă a suferit o anoxie cerebrală, lipsa a oxigenului din creier. Incapabilă să respire singură, ea a fost conectată la un ventilator.  
Două zile mai târziu, doctorii le-au prezentat soţilor Mitchells o opţiune: să o deconecteze pe micuţa Barbara de la sistemul care o ţinea în viaţa caz în care ar fi murit în câteva ore, sau o puteau ţine în continuare conectată, caz în care ar fi putut să moară în câteva zile.  
Dacă ar supravieţui, ar rămâne într-o stare vegetativă permanentă, fără a putea să meargă, să vorbească, sau să interacţioneze cu ceilalţi. Ce au ales? Ce ar face orice părinte?

15:13 Într-o cercetare desfăşurată împreună cu Simona Botti şi Kristina Orfali, am intervievat părinţi americani şi francezi. Cu toţii au trecut prin aceeaşi dramă. 
În toate cazurile, aparatele au fost deconectate iar copiii au murit. Însă experienţele s-au desfăşurat foarte diferit.  
În Franţa, doctorii au decis dacă şi când e cazul ca aparatele să fie deconectate, pe când în Statele Unite decizia finală a rămas în sarcina părinţilor.  
Ne-am întrebat: oare acest aspect influenţează modul în care părinţii fac faţă pierderii celor dragi ?  
Şi am descoperit că cele două au o strânsă legătură.  
Chiar şi la un an după tragedie, părinţii americani erau mult mai predispuşi să manifeste emoţii negative în comparaţie cu părinţii francezi.  
Aceştia din urmă erau mult mai înclinaţi să spună lucruri precum, "Chiar dacă Noah a fost printre noi pentru puţin timp, ne-a învăţat foarte multe. Ne-a oferit o nouă perspectivă asupra vieţii."

16:15 Părinţii americani ar fi spus mai degrabă "Dar dacă? Ce s-ar fi întâmplat dacă?"  
Alţi părinţi s-au plâns, "Mă simt ca şi cum m-au torturat intenţionat. Cum de m-au determinat să fac asta?"  
Alţi părinţi spuneau: "Mă simt de parcă aş fi jucat un rol într-o execuţie."  
Însă atunci când părinţii americani au fost întrebaţi dacă ar fi preferat ca doctorii să ia decizia, cu toţii au răspuns: "Nu."  
Nu au putut concepe să lase această decizie în seama altcuiva, chiar dacă asumarea acestei decizii au făcut-o cu strângere de inimă, cu vină şi mânie. 
În câteva cazuri ei au suferit depresii clinice.  
Aceşti părinţi nu au putut proiecta renunţarea la posibilitatea de a decide, pentru că altfel ar fi procedat exact opus a ceea ce au fost învăţaţi, opus crezului lor despre puterea şi sensul libertăţii de a alege.

17:17 În eseul său, "The White Album," Joan Didion scrie: "Ne spunem poveşti pentru a putea trăi. Analizăm ceea ce vedem, alegem cea mai maleabilă opţiune dintre cele care se prezintă. Trăim întru totul sub supunerea unui fir epic impus între imagini disparate, după ideile prin care am învăţat să îngheţăm fantezia instabilă care e experienţa noastră prezentă."  
Povestea spusă de americani, cea pe care se bazează visul american, e povestea posibilităţilor nelimitate.  
Acest enunţ promite atât de mult: libertate, fericire, succes.  
Îţi aşterne lumea la picioare şi-ţi spune: "Poţi avea orice, totul."  
E o poveste grozavă, şi e de înţeles de ce americanii sunt reticenţi în privinţa revizuirii ei.  
Însă după o privire mai atentă, începi să vezi golurile, şi să înţelegi ca povestea poate fi spusă în multe alte feluri.

18:29 Deseori americanii au încercat să răspândească ideile lor despre alegere, crezând că vor fi, sau trebuie să fie, primite cu inimile şi minţile deschise.  
Însă cărţile de istorie şi ştirile cotidiene ne arată că lucrurile nu funcţionează mereu aşa. 
Fantezia, experienţa prezentă pe care încercăm să o înţelegem şi să o transpunem în poveste, diferă din loc în loc.  
Nici o poveste nu deserveşte nevoile oricui oriunde.  
Mai mult, chiar americanii ar putea să se bucure de abordarea unor noi perspective în povestea lor, poveste care le-a condus deciziile atât de mult timp.

19:16 Robert Frost spunea că: "Poezia este cea care se pierde în traduceri." Asta sugerează că orice e frumos şi emoţionant, orice ne dă o noua perspectivă, nu poate fi transmisă pe înţelesul celor care vorbesc altă limbă. 
Însă Joseph Brodsky spunea că: "Poezia e cea care se îmbogăţeşte prin traducere," sugerând că traducerea poate fi creativă, poate adapta sensul.  
Atunci când e vorba despre decizii, avem mai multe de câştigat decât de pierdut dacă ne antrenăm în multele adaptări ale acestor poveşti.  
În loc să înlocuim o poveste cu cealaltă, putem învăţa din ele şi ne putem bucura de multele versiuni care există şi de cele multe care urmează a fi scrise.  
Indiferent de unde venim, şi de povestea noastră, suntem datori să arătăm deschidere mai multor posibilităţi şi sensuri ale acestor decizii.  
Iar asta nu riscă să ne împingă la un relativism moral stânjenitor. Mai degrabă ne învaţă când şi cum să reacţionăm.  
Ne aduce cu atât mai aproape de a percepe întregul potenţial al deciziilor, de a insufla speranţă şi de a atinge libertatea pe care posibilitatea de a alege o promite însă nu întotdeauna o aduce. 
Dacă învăţam să comunicăm între noi, chiar şi prin intermediul traducerilor, putem începe să percepem toate stadiile deciziei, complexitatea şi frumuseţea ei.

21:03 Vă mulţumesc.

21:05 (Aplauze)

21:16 Bruno Giussani: Îţi mulţumim. Sheena, există un amănunt al biografiei tale pe care nu l-am menţionat în agendă. Însă până în acest moment cred că a devenit evident pentru toţi cei din încăpere. Eşti nevăzătoare. Bănuiesc că în mintea fiecăruia dintre noi a încolţit următoarea întrebare: Cum a influenţat acest detaliu cercetarea ta despre posibilitatea de a alege, aceasta fiind o activitate pe care majoritatea oamenilor o asociază de percepţia vizuală aşa cum se întâmplă cu estetica şi culoarea şi altele?

21:42 Sheena Iyengar: Ei bine, e nostim că m-ai întrebat asta, pentru că, nevăzător fiind, ai chiar un avantaj atunci când observi maniera în care fac alegeri oamenii cu vedere sănătoasă. 
Şi, aşa cum spuneam, astăzi avem nenumărate decizii de luat bazându-ne pe vizual. Da - aşa cum probabil te gândeşti - mă frustrează destul de mult decizii cum ar fi: ce lac de unghii să port, pentru că sunt nevoită să mă bazez pe sugestiile altora. Şi nu pot face o alegere a mea.  
Aşa că, aflându-mă într-un salon cosmetic, încercam să aleg între două nuanţe deschise de roz. Una se numea "Ballet Slippers"(Balerini). Cealaltă se numea "Adorable" (Adorabil). (Râsete) Astfel că am cerut părerea unor doamne. Una dintre ele mi-a spus, "Ei bine, eu îţi recomand cu încredere nuanţa "Ballet Slippers"(Balerini)." "Păi, cum arată?" "E o nuanţă foarte elegantă de roz." "Bine, e grozav." Cealaltă doamnă îmi spune să port "Adorable" (Adorabil). "Cum arată?" "E o nuanţă încântătoare de roz " Şi atunci le-am întrebat "Păi, cum le deosebesc? Care e diferenţa între ele?" Atunci mi-au spus "Păi, una e elegantă, cealaltă e încântătoare." 
OK, am înţeles asta. Singurul aspect asupra căruia erau de acord a fost: dacă aş fi putut să le văd, cu siguranţă aş fi putut să le diferenţiez.

22:51 (Râsete)

22:53 Atunci m-am întrebat dacă le-a influenţat mai mult denumirea sau consistenţa culorii.  
Astfel am pus la cale un mic experiment. Am adus în laborator cele două sticluţe cu lac de unghii, şi le-am îndepărtat etichetele.  
Am adus câteva femei în laborator şi le-am întrebat "Pe care l-ai alege?"  
50% dintre ele m-au acuzat că fac glume pe seama lor, punând lac de unghii de aceeaşi culoare în ambele sticluţe. (Râsete) (Aplauze) În acel moment te întrebi cine pe seama cui face glume.  
Între femeile care au putut deosebi nuanţele, atunci când etichetele erau îndepărtate, au ales "Adorable" (Adorabil) iar când etichetele erau vizibile au ales "Ballet Slippers"(Balerini).
Astfel că, în măsura în care pot spune asta, o nuanţă de roz numită oricum altcumva, poate arăta diferit şi poate chiar mirosi diferit...

23:46 BG: Mulţumesc. Sheena Iyengar. Îţi mulţumesc Sheena.

23:49 (Aplauze)

Despre Sheena Iyengar : https://www.ted.com/speakers/sheena_iyengar

CĂRŢI UTILE domeniul Psihologie : 
- PSIHOLOGIE : http://bit.ly/14LgsLs : http://bit.ly/1ybXri6 ;
- PSIHOLOGIE ŞI PSIHOTERAPIE : http://bit.ly/1DPneLN ; http://bit.ly/1C73VvY
- PSIHOLOGIE PRACTICĂ : http://bit.ly/1ybNPnN
- PARENTING - EDUCAŢIE PSIHOLOGIE : http://bit.ly/1ybN7GQ
- TESTE PSIHOLOGICE (PSIHOMETRICE) : http://bit.ly/1C0Gir7
- COMUNICARE : http://bit.ly/1524kp8 ; http://bit.ly/1ybYwqc

Dacă ţi-a plăcut, dă un click pe Like şi Distribuie, şi Abonează-te la postările noi ale acestui blog prin email, serviciul Feedburner, dând click aici : Subscribe to Love Blog 4 All by Email

Apasă simultan pe tastele Ctrl şi D, pentru a adăuga acest site la Favorite (Bookmarks).

Pentru a găsi ceva specific pe blog, poţi căuta după termen la "Căutare" în stânga sus, sau pe coloana din stânga jos la Etichetele asociate postărilor (cuvintele albastre, în ordine alfabetică).

De asemenea, consultă marea videotecă de pe canalul meu youtube (dă click pe categoriile de playlisturi să se deschidă toate) : http://youtube.com/user/katonanico
Te poţi Abona şi la siteul meu SPIRIT, să primeşti notificări pt postările noi, pe email, aici : Subscribe to Spirit by Email
Linkul către site :  https://katonanico.wordpress.com

 

Michael Shermer: Modelul din spatele auto-iluziei Conferinţă TED

Michael Shermer spune că tendința umană de a crede în lucruri ciudate - de la răpirile extratereștrilor la baghetele magice care detectează resurse subterane - se rezumă la două dintre abilitățile fundamentale ale creierului, legate puternic de supraviețuire. El explică ce sunt aceste abilități și cum ne pot crea probleme.

Dan Ariely întreabă: Ne controlăm deciziile ? Conferinţă TED

Economistul comportamental Dan Ariely, autorul Iraţionalului Predictibil, foloseşte iluzii vizuale clasice şi uneori şocantele, rezultate ale propriei sale cercetări contraintuitive pentru a demonstra că, atunci cînd luăm decizii, nu suntem atît de intuitivi pe cât credem.

Află cum influenţează opţiunile fericirea ta Barry Schwartz - despre paradoxul opțiunilor Conferinţă TED

Psihologul Barry Schwartz are în vizor principiul de bază al societăților occidentale : libertatea de a alege. După părerea lui Schwartz, posibilitatea de a alege nu ne-a făcut mai liberi ci mai încremeniți de spaimă, nu mai fericiți, ci mai nesatisfăcuți.