Experimentul Stanford 1971 efectuat de Philip Zimbardo

EXPERIMENTUL STANFORD  - Stanford Prison Experiment 1971

Experimentul Stanford a fost un experiment psihologic efectuat în anul 1971 de psihologul social american Philip Zimbardo, profesor de psihologie socială la Stanford University (Universitatea Stanford), împreună cu Craig Haney, Curtis Banks şi David Jaffe.
Experimentul a fost finanțat de Oficiul American Naval de Cercetare, sub forma unei anchete privind cauzele de conflict dintre gardienii militari și prizonieri.
 Cercetarea efectuată de Philip Zimbardo şi echipa sa, asupra presiunilor spre conformism în “situaţiile totale” reprezintă o completare şi o confirmare a studiilor lui Milgram asupra obedienţei (Haney, Banks şi Zimbardo, 1973; Zimbardo, Haney, Banks şi Jaffe, 1973; Zimbardo, Maslach şi Haney, 2000). 
Experimentul a tratat fenomenul puterii, atingând şi chestiuni legate de genul de influenţă socială examinat de Milgram. El constituie o demonstraţie a impactului rolurilor sociale în viaţa fiecărui individ. 
Milgram a arătat cum indivizii pot pricinui în mod firesc rău celorlalţi, sub imboldul unei autorităţi destructive, iar Zimbardo a evidenţiat calitatea rolurilor sociale, atribuite aleatoriu, de a determina indivizii să se comporte imoral şi agresiv.
 Milgram a evidenţiat puterea situaţiilor de a influenţa comportamentul uman, iar experimentul Stanford vizează aceeaşi idee : situaţiile, nu personalitatea deviantă, se află la originea disfuncţiilor sociale. 
Experimentul Stanford a demonstrat faptul că tineri normali, cu un nivel de educaţie bun, sănătoşi psiho-fizic, s-au transformat comportamental radical foarte repede (în 24 ore) când au fost puşi în situaţia de a experimenta rolul de gardian într-un penitenciar.
Philip Zimbardo şi Stanley Milgram au fost colegi de liceu la James Monroe High School din New York. Ambii l-au admirat pe Allen Funt, creatorul “Camerei ascunse”. Experimentul Stanford a fost filmat în diferite faze.
În vara anului 1971, Philip Zimbardo, împreunã cu Craig Haney, Curtis Banks şi David Jaffe, cu toţii masteranzi, au amenajat o închisoare simulată, în subsolul clădirii facultăţii de psihologie „Jordan Hall” a Universității Stanford, cu scopul de a observa dinamicile interpersonale în mediul penitenciar. Nu au desfăşurat cercetarea într-o închisoare reală deoarece nu a fost posibil.
Cercetătorii s-au străduit să creeze o simulare funcţională cît mai reală a închisorii. Designul şi procedurile au avut la bază informaţiile culese de la un fost deţinut care a petrecut 16 ani în închisoare, şi studierea literaturii despre închisori şi lagăre de concentrare. 
Au amenajat trei celule, cu suprafaţa de 2 x 3 m fiecare, o cameră pentru gardieni, unde îşi puteau schimba hainele şi se puteau odihni, una pentru testări psihologice şi interviuri, şi una pentru directorul închisorii - Philip Zimbardo.

 Prezentarea locaţiei : 


Subiecţii au fost recrutaţi prin anunţ în presa locală şi au fost selectaţi pe baza rezultatelor la anumite teste de personalitate şi interviuri clinice.
Participanților recrutați li s-a explicat că vor participa la o simulare de situaţie de închisoare, pe o perioadă de două săptămîni. 
Din 75 de participanți la selecție au fost selectaţi 24, care au fost consideraţi cei mai sănătoşi şi stabili psihic. Au fost excluşi prin selecţie cei cu probleme psihice, penale și medicale. Subiecţii selectaţi au fost cu predominare caucazieni, și de clasă socială mijlocie. Fiecare şi-a dat acordul să participe la experiment pentru o perioadă de 7-14 zile, și a primit ca plată 15 dolari pe zi (echivalentul a 85 de dolari în 2012).
Li s-a cerut să joace roluri de deţinuţi şi de gardieni pe timpul experimentului.
Toţi subiecţii au fost studenţi care participaseră la cursurile de vară la Stanford, şi toţi şi-au dat acordul scris pentru participare.
Doisprezece dintre cei douăzeci și patru au fost repartizați aleator în rolul de deținuți (nouă plus trei suplinitori), iar ceilalți doisprezece în rolul de gardieni ( nouă plus trei suplinitori). În rolul de administrator a fost pus un asistent.

Cu o zi înainte de începerea experimentului, gardienii au fost instruiţi de cercetători să nu le producă daune fizice prizonierilor. Există un film de studiu păstrat, în care Zimbardo a fost filmat instruind gardienii astfel : „Puteți crea prizonierilor sentimente de plictiseală, un sentiment de teamă în anumită măsură, li se poate crea noțiunea că viața lor este controlată în totalitate de către noi, de către sistem, că nu vor avea nici o intimitate… Le vom lua individualitatea în diverse moduri. În general, le vom da un sentiment de neputință. În această situație noi vom avea toată puterea și ei vor fi neputincioși.” 
Zimbardo a încercat să inducă participanţilor dezorientare, depersonalizare și dezindividualizare.
Potrivit înţelegerii, pe data de 14 august, subiecţii au fost arestaţi la domiciliu de un echipaj al Palo Alto City Police Department, fiind acuzați de jaf armat şi transportaţi la secţia de poliţie. Acolo li s-au luat amprentele, au fost fotografiaţi ca infractorii, şi li s-au întocmit fişe personale. Colaborarea poliţiei locale s-a limitat la această activitate.  

Procedura de arestare : 


Apoi au fost transportați la închisoarea fictivă “Stanford County Prison” ("Închisoarea Comitatului Stanford"), unde-i aşteptau falşii gardieni.Acolo au fost dezbrăcaţi, percheziţionaţi şi daţi cu spray deparazitant. Au primit o cămaşă lungă, li s-a interzis folosirea lenjeriei intime, le-a fost legat un lanţ de glezna dreaptă şi au avut cîte un număr de identificare imprimat pe ţinuta lor. Li s-a interzis să folosească numele real, existînd regula de a se prezenta cu numărul de identificare. 
Fiecare deţinut a primit cîte un săpun şi un prosop.
Fiecare avea părul acoperit cu cască de nylon, pentru a simula tunderea la zero. 
Au fost introduși cîte trei în fiecare celulă. Nu a fost prevăzut nici un spațiu pentru curtea închisorii, iar închisoarea nu avea ceasuri și ferestre. 
Odată sosiţi la locul de detenţie, li s-a adus la cunoştinţă regulamentul închisorii. A fost stabilit un set de 17 reguli care a trebuit să fie memorat de fiecare deţinut, ei fiind chestionaţi ulterior din cînd în cînd pe această temă.  
Deţinuţii trebuiau să se adreseze unul altuia folosind numerele de identificare, iar gardienilor nu li se puteau adresa decît prin formula “Domnul ofiţer corecţional”. Aveau dreptul la trei mese pe zi, şi puteau folosi de trei ori pe zi toaleta aflată la capătul coridorului unde fuseseră construite celulele. La toaletă mergeau escortaţi de gardieni. Două ore pe zi aveau dreptul să citească ori să redacteze scrisori. Puteau primi vizite ale rudelor sau prietenilor de două ori pe săptămînă.
 
Gardienii nu au primit o instruire specială privind meseria de gardian, avînd liberate de manifestare, dar au primit instruirea precizată mai sus de la Zimbardo, şi le-a fost interzisă lovirea deţinuţilor.  
Nici deţinuţii şi nici gardienii nu au primit instrucţiuni detaliate cu privire la rolul pe care urmau să-l îndeplinească. Gardienilor li s-a spus că sarcina lor constă în a "menţine un nivel rezonabil de ordine în închisoare, necesar pentru funcţionarea eficientă a acesteia”.
Au fost instruiţi să se adreseze prizonierilor cu numerele atribuite, înscrise pe salopetele lor, în loc de nume.
Gardienii purtau uniforme - pantaloni şi cămăşi kaki. Însemnele puterii lor constau în : un baston de lemn, fluier, cătuşe, şi cheile de la celule. Purtau ochelari de soare reflectorizanţi ca să nu li se vadă ochii, accentuînd deindividualizarea. Lucrau în schimburi, 8 ore din 24, iar deţinuţii au stat continuu în celule.

Prima zi a fost relativ lipsită de evenimente. 
În prima noapte, la ora 2.30 a.m. prizonierii au fost treziţi pentru efectuarea apelului. Apelul avea rolul de a familiariza prizonierii cu numărul de identificare, dar era şi un prilej de exercitare a puterii gardienilor. O parte dintre prizonieri nu au luat lucrurile în serios, glumind, conştienţi de faptul că este o înscenare. Şi unii dintre gardieni au tratat lucrurile cu detaşare.
În scurt timp, însă, pe fondul acumulării de oboseală şi scăderii pragului de rezistenţă la stres, au apărut semne de revoltă din partea prizonierilor, la care gardienii au răspuns cu pedepse, cum ar fi efectuarea de flotări. 



În a doua zi prizonierii din prima celulă au blocat ușa lor cu păturile, au scos capacele de stocare, refuzînd să iasă la instrucțiunile gardienilor din camera lor, ca răspuns la comportamentul gardienilor din timpul nopţii. 
După o analiză rapidă, gardienii au decis să apeleze la forţă şi restabilirea ordinii, şi au folosit un extinctor pentru a-i depărta pe cei trei de uşă şi a intra în celula baricadată. 



Gardieni de la alte schimburi s-au oferit voluntar să lucreze ore suplimentare, în scopul de a ajuta la înăbușirea revoltei. 
Gardienii au hotărît că trebuie să stabilească privilegii pentru cei care se comportă bine, acordînd drepturi suplimentare pentru început la trei deţinuţi, aflaţi într-una dintre celule, cel mai puţin implicaţi în revoltă. 
Considerînd că supravegherea celor nouă prizonieri cu doar trei paznici pe schimb ar fi fost prea dificilă, unul dintre paznici a sugerat să se folosească metode psihologice de control. Gardienii au creat o "celulă de privilegiu", în care deținuții care nu s-au implicat în revoltă să fie tratați cu recompense speciale cum ar fi mese de calitate superioară. Însă deținuții privilegiați au ales să nu mănînce, în scopul de a rămîne solidari cu ceilalţi deținuți.
Ulterior, fără motive clare, prizonieri neprivilegiaţi sunt mutaţi în celula celor buni, creându-le astfel confuzie. 
Revolta a consolidat antagonisme evidente, gardienii privindu-i pe prizonieri ca pe nişte fiinţe problematice ce le îngreunau activitatea, iar prizonierii au început să aibă comportamente manifeste de dispreţ şi ură faţă de gardieni. Un efect al revoltei a constat în faptul că gardienii au impus un control şi mai strict al activităţilor obişnuite ale deţinuţilor, stabilind ca fiind un privilegiu inclusiv mersul la toaletă. După orele 10.00 p.m. unii deţinuţi erau nevoiţi să folosească pentru nevoi o găleată, în interiorul celulei.

După 36 de ore, unul din deținuți a intrat într-o stare de instabilitate emoţională acută - plâns necontrolat, gândire dezorganizată, furie exagerată - a început să se comporte ca un nebun, după cum a descris Zimbardo : "8612, apoi a început să înnebunească, să țipe, să înjure, să meargă într-o furie care părea scăpată de sub control. A durat ceva timp pînă când am devenit convins că el suferea cu adevărat și a trebuit să-l eliberăm."
Organizatorii experimentului, care urmăreau evenimentele prin intermediul camerelor de filmat şi al microfoanelor instalate în celule, intraseră şi ei atît de bine în rolul lor de autorităţi ale închisorii, încît iniţial l-au tratat pe deţinut ca pe un prefăcut ce urmărea ca prin prefăcătorie să iasă din închisoare.

Gardienii au forțat deţinuţii să repete numerele lor, pentru a întări noua lor identitate. I-au hărțuit cu numărătoarea și i-au pedepsit fizic cînd greșeau. 
Condițiile sanitare au suferit un declin rapid, deținuții fiind obligați să urineze și să defecheze în găleți de salubritate, pe care nu erau lăsaţi să le golească, ca pedeapsă. 
Au fost eliminate saltelele, pentru a-i obliga să doarmă pe ciment. 
Au forțat deţinuţii să se dezbrace, ca o metodă de degradare. 
Mulți gardieni au devenit tot mai cruzi dar experimentul a continuat.

Un preot cu experienţă în mediul penitenciar a făcut o vizită la Stanford pentru a vorbi cu deţinuţii şi a vedea cît de bine şi-au intrat în rol. Surprinzător este că deşi ştia clar că totul este un experiment, în urma discuţiilor cu prizonierii le-a promis implicare şi sprijin pentru eliberarea lor. Doar unul dintre prizonieri a descris situaţia lucid, ca fiind doar un experiment.

După plecarea subiectului care a clacat emoţional, Zimbardo a introdus un altul, un prieten, sub pretextul înlocuirii celui eliberat, care urma să fie informator. Existau indicii că prizonierii plănuiau o evadare. Însă spionul a fost depăşit de puterea situaţiei, şi a empatizat cu prizonierii, refuzînd ulterior rolul de informator. 
Nr. 416, noul deţinut, și-a exprimat îngrijorarea față de tratamentul acordat celorlalți deținuți. Gardienii au răspuns cu și mai mult abuz. Cînd deținutul a refuzat să mănînce cîrnați, spunând că era în greva foamei, gardienii l-au pus la "izolare", într-un dulap închis. "Gardienii apoi i-au instruit pe ceilalți prizonieri să lovească cu pumnul în mod repetat în ușă în timp ce strigau la 416." 
Gardienii au declarat că va fi eliberat din izolare doar în cazul în care toți prizonierii vor renunța la pături și vor dormi pe saltele dezvelite. Numai un singur prizonier a fost de acord.



În a cincea noapte, unii dintre părinţi, contactaţi de preot, l-au sunat pe Zimbardo cerându-i să-i ajute să contacteze un avocat pentru eliberarea copiilor lor. 
Christina Maslash, prietena lui Zimbardo şi absolventă de psihologie (ulterior a devenit soţia sa), vizitând închisoarea, s-a îngrozit de suferinţele suportate de deţinuţi, şi i-a cerut încheierea experimentului.
Ea a relatat că atunci cînd a intrat în închisoare a stat de vorbă cu un tânăr drăguţ şi manierat, care i-a făcut o impresie excelentă. Ajunsă în camera de observaţie, a fost invitată de cei doi colaboratori ai lui Zimbardo aflaţi acolo, Craig Haney şi Curtis Banks, să-l urmărească pe cel mai agresiv gardian, poreclit de ei “John Wayne”, şi a fost stupefiată să constate că acela era tânărul pe care-l cunoscuse cu puţine minute în urmă. 
Atunci Zimbardo a înţeles că situaţia a degenerat şi că el şi echipa de conducere pierduseră contactul cu realitatea, absorbiţi de contextul închisorii. Forţele contextului creat transformase profund modul în care cei implicaţi în experiment interacţionau, majoritatea tratînd simularea ca şi cum ar fi fost o realitate. A decis încheierea experimentului, după numai 6 zile, deşi era planificat să dureze 14.
Zimbardo a remarcat că, din mai mult de cincizeci de persoane care au observat experimentul, doar Maslach a pus la îndoială moralitatea sa.
Majoritatea gardienilor s-au supărat pentru că experimentul a fost oprit...
 --------------------------------------------------------------------------
Colectarea datelor s-a realizat prin mai multe metode. S-au efectuat filmări cu o cameră ascunsă (la încheierea studiului, experimentatorii dispuneau de 12 ore de înregistrări video), s-au înregistrat pe bandă de magnetofon, cu ajutorul unor microfoane camuflate, interacţiunile verbale dintre participanţi. 
Schimbările în stările afective au fost măsurate cu liste de adjective, dar şi cu teste sociometrice. 
Înainte de începerea simulării, subiecţii au completat teste de personalitate ce vizau caracteristici importante pentru comportamentul interpersonal, ca scala F de autoritarism, sau scala de machiavelism. 
Date preţioase au furnizat rapoartele scrise zilnice ale gardienilor la ieşirea din schimb, precum şi chestionarele post experimentale complexe aplicate tuturor subiecţilor.
Autorii nu au formulat ipoteze precise. Ei nu-şi propuseseră decît explorarea interacţiunilor în mediul penitenciar prin intermediul unei “simulări funcţionale” a închisorii. Făcuseră o selecţie a participanţilor, mai mult pentru a se asigura că nu existau diferenţe dispoziţionale importante între gardieni şi deţinuţi.
Zimbardo a afirmat că deținuții și-au luat în serios rolurile lor. Unii au declarat că ar accepta "eliberarea", chiar dacă aceasta ar însemna confiscarea plăților. Cererile lor de eliberare condiționată au fost negate. Zimbardo a argumentat că nu au avut nici un motiv de continuare a participării la experiment după ce au pierdut toate compensațiile monetare, dar, au făcut-o, pentru că ei și-au luat foarte în serios identitățile de prizonieri.

Experimentatorii au constatat că drepturile deţinuţilor au fost foarte repede redefinite de gardieni ca privilegii, şi acordate drept recompense pentru comportamente obediente. 
Gardienii îşi jucau rolurile cu uşurinţă, imitînd modele din filme.

Două lucruri i-au izbit pe cercetători de la început :
1. relaţiile extrem de tensionate dintre gardieni şi deţinuţi,
2. transformarea iluziei închisorii într-o realitate.
Subiecţii-gardieni şi subiecţii-puşcăriaşi se puteau angaja în orice fel de interacţiune, ar fi putut, de pildă, să întreţină relaţii amicale, amintindu-şi mereu că totul nu e decît un joc ce se va sfîrşi în cel mult 14 zile. Lucrurile nu au evoluat însă astfel. 

Tipurile de gardieni :
1. Gardienii "oneşti", care au respectat regulile şi au executat sarcinile cu rigoare, fără a fi inventivi, fără a acţiona cu scopul înrăutăţirii vieţii prizonierilor. 
2. Gardienii "omenoşi", care nu i-au pedepsit pe prizonieri, au îndurat mici ironii ori acte de nesupunere ale acestora şi, mai mult, le-au făcut mici favoruri prizonierilor. 
3. Gardienii care s-au bucurat de exercitarea puterii deţinute, experimentând-o creativ, fiind imaginativi în crearea unor noi reguli în scopul umilirii şi spre disconfortul prizonierilor.
Cercetătorii au raportat că o treime dintre gardieni au prezentat tendințe sadice autentice.  
Pentru gardianul A, cea mai mare grijă la începutul experimentului a fost impresia de ridicol pe care o va produce uniforma lui asupra colegilor săi deţinuţi. El mărturiseşte că se străduia să nu izbucnească în rîs, ceea ce ar fi însemnat recunoaşterea caracterului ludic al activităţii sale. În a cincea zi însă, acest tînăr se transformase într-atît încît, furios pe un deţinut care refuza să mănînce, i-a vărsat acestuia farfuria pe faţă. 

Gardienii nu s-au mulţumit să-şi exercite puterea, ei au abuzat de ea. Uneori i-au agresat fizic pe deţinuţi, deşi lucrul acesta fusese interzis categoric de către experimentatori. Numărătoarea deţinuţilor la predarea schimbului, care în mod normal dura câteva minute, au extins-o uneori la câteva ore, folosind-o ca un prilej de a admonesta şi umili deţinuţii. 
Gardienii au ordonat, ameninţat şi insultat. 
Deţinuţii au devenit tot mai deprimaţi şi mai resemnaţi, dezvoltînd sindromul de neajutorare învăţată, teoretizat de Martin Seligman. Afectele negative au predominat şi determinat comportamente negative. Interacţionînd continuu cu indivizi care nu le cunoşteau nici măcar numele, şi-au pierdut simţul identităţii personale şi al unicităţii. Când li s-a adus un preot catolic, majoritatea s-au prezentat la confesiune cu numărul de identitate, nu cu numele lor. În discuţiile dintre ei, rareori abordau probleme personale, preferînd să dialogheze pe tema condiţiilor din închisoare. Zimbardo şi-a văzut astfel confirmatã ipoteza cu privire la deindividualizarea deţinuţilor.
Un eveniment decisiv pentru desfăşurarea experimentului l-a constituit revolta deţinuţilor, izbucnită pe neaşteptate, în a doua zi. Deţinuţii şi-au scos căştile de nylon de pe cap, şi-au smuls numerele de identitate, au blocat uşile celulelor cu paturile. Rebeliunea îi viza în mod direct pe gardieni, pe care îi ameninţau şi îi înjurau. Dupã câteva ore de ezitări, gardienii i-au împroşcat cu substanţa dintr-un stingător, forţând uşile celulelor.
Înăbuşirea revoltei i-a încurajat pe gardieni să se comporte violent şi să-şi perfecţioneze metodele de dominare. Au reuşit să-i dezbine pe deţinuţi, au provocat o ”dezintegrare socială”, stimulând sentimentele de izolare şi de ostilitate la adresa celor aflaţi în aceeaşi situaţie. 
Experimentatorii au notat rareori comportamente de ajutorare ori de cooperare între deţinuţi. Aceştia par să fi interiorizat atitudinile negative pe care gardienii le nutreau pentru ei.
Probabil cea mai bună dovadă a impactului situaţiei imaginată de autori asupra subiecţilor o constituie eliberarea a cinci deţinuţi înainte de sfârşitul experimentului, din cauza reacţiilor lor emoţionale extreme, a anxietăţii şi depresiei. Unuia din ei, căruia i se refuzase cererea de eliberare condiţionatã, îi apăruse o erupţie pe suprafeţe întinse ale corpului. Primul a fost pus în libertate deţinutul 8612 dupã numai 36 de ore de la debutul experimentului, ca urmare a unor crize de furie, a ţipetelor intense şi a simptomelor ce indicau perturbări ale capacităţii de raţionare.
Zimbardo şi colegii lui au recunoscut numai într-un text recent (Zimbardo, Maslach şi Haney, 2000) faptul că au interpretat această primă atestare evidentă a impactului situaţiei în manieră dispoziţională. Ei au pus abandonul lui 8612 pe seama personalităţii acestuia, neglijând tocmai factorii situaţionali pe care ei înşişi îi creaseră.

Forţele situaţionale pot produce, într-adevăr, modificări ale naturii umane, mai spectaculoase - cum apreciază Zimbardo - “decât transformarea doctorului Jekyll în domnul Hyde”.
Rolurile diferite i-au despărţit foarte repede pe subiecţi. Ostilitatea dintre cele două grupuri a înregistrat, după numai 24 de ore, cote înalte. 
Datorită diferenţei mari de status social, numai gardienii puteau să dea frîu liber acestei ostilităţi, în vreme ce deţinuţii trebuiau să-şi ascundă sentimentele. 
Treptat, gardienii au devenit extrem de activi, iniţiind majoritatea interacţiunilor. Ei se manifestau imprevizibil, refuzînd adesea să răspundă la întrebări simple şi legitime ale deţinuţilor, încît aceştia se abţineau să li se mai adreseze. Comenzile capătă ponderea cea mai însemnată ca tip de interacţiune între gardieni şi deţinuţi. 
Pe măsură ce gardienii au devenit tot mai agresivi, deţinuţii au devenit tot mai pasivi.
Asertivitatea gardienilor a dat naştere dependenţei deţinuţilor. Depresia şi lipsa de speranţă a deţinuţilor a corespuns sentimentului de control dezvoltat de gardieni.

Deşi iniţial nu au existat diferenţe între membri grupului gardienilor şi cel al prizonierilor, cîteva zile au fost de ajuns ca forţele situaţiei să creeze două grupuri complet diferite. Forţele contextului special în care au fost puşi subiecţii au generat aceste diferenţe. Înţelegerea clară acestui fenomen ar putea conduce la iniţierea unor schimbări fundamentale la nivelul societăţii, deoarece în prezent lumea crede că oamenii sunt cei vinovaţi, că vina este a "oamenilor răi", în mod exclusiv, influenţa contextuală a mediului fiind total ignorată, din necunoaştere şi neînţelegere. 
Unii psihologi s-au întrebat cum de a fost posibil ca indivizi normali înainte de a începe al doilea război mondial, să devină în timpul războiului criminali cu sînge rece. Experimentele psihologice au demonstrat că este vorba de natura umană, de eşecul acesteia în faţa autorităţii, şi de forţa şi puterea contextului care se exercită ca o presiune asupra individului.

Aceste experimente explică nu justifică ! Faptul că forţele situaţionale pot fi copleşitoare nu trebuie să ne facă să credem că cei care cedează şi fac pe alţii să sufere trebuie iertaţi ca şi cum nu ar avea nici o vină. 
Există mereu şi oameni care, asemenea deţinutului din experiment, îşi păstrează luciditatea, şi care nu se lasă copleşiţi de împrejurări. Deşi sunt puţini, minoritari, ei ne oferă adevărata şi reala măsură a valorii şi demnităţii umane. Faptul că ei există ne indică că, în principiu, dacă vom fi puşi în contexte dificile, şi noi am putea rezista ispitei de a acţiona animalic.

În grupul deţinuţilor, cu timpul, a dispărut coeziunea. Cei ce au încercat să se opună gardienilor au fost priviţi cu indignare de ceilalţi, deoarece îi considerau un pericol pentru liniştea şi integritatea lor. 
Accesul la privilegii, oricît de mărunte ar fi ele, creează o competiţie care distruge legăturile de prietenie. 
Închisorile nu sunt un loc al îndreptării. Sunt locuri ce scot la iveală răul din fiinţa umană, şi obişnuiesc individul cu violenţa şi agresivitatea, făcîndu-l să uite de normalitate. 
Actualul sistem de detenţie este ineficient, dar alt sistem înlocuitor nu a fost încă proiectat. El ar trebui proiectat cu ajutorul specialiştilor în psihologia socială.
  
Experimentul Stanford s-a încheiat înaintea termenului prevăzut de experimentatori din pricina reacţiilor extreme ale subiecţilor. Philip Zimbardo, şeful proiectului de cercetare, s-a văzut nevoit să oprească totul după şase zile, luînd decizia la îndemnul Chistinei Maslach, viitoarea sa soţie, care tocmai îşi susţinuse teza de doctorat în psihologie şi care, vizitând închisoarea, a fost şocată de tratamentul inuman aplicat subiecţilor. Ea şi-a dat sema că cercetătorii înşişi, în special Zimbardo, erau foarte implicaţi în desfăşurarea experimentului, şi ignorau reguli fundamentale de protecţie a subiecţilor (Zimbardo, Maslach şi Haney, 2000). Sub presiunea argumentelor ei, Zimbardo şi echipa au admis că imaginaseră o situaţie de pe urma căreia sufereau oameni nevinovaţi.
Se află experimentul Stanford în contradicţie cu principiile de etică a cercetării ? Din multe punct de vedere, nu se poate oferi decît un răspuns pozitiv la această întrebare. Subiecţilor li s-a provocat durere fizică şi au fost umiliţi, deci au suferit un rău psihic. Zimbardo recunoaşte că ar fi trebuit să pună capăt experimentului încă a doua zi, atunci când a fost silit să elibereze primul deţinut cu simptome psihice pronunţate. Recunoaşte, de asemenea, că violarea codului etic s-a produs în principal din cauză că el şi-a asumat rolul de director al închisorii (Zimbardo, Maslach şi Haney, 2000).
Pe de altă parte, există circumstanţe atenuante, ce pot fi invocate în apărarea lui Zimbardo şi a echipei lui. Proiectul experimentului a fost aprobat de comitetul de etică a cercetării din Universitatea Stanford. Cercetătorilor li s-a recomandat numai să doteze închisoarea cu stingătoare şi să anunţe cabinetul medical despre desfăşurarea studiului.
Este evident că membrii acestui comitet n-au anticipat nici ei, aşa cum nu anticipaseră cei ce gândiseră experimentul, desfăşurarea dramatică ce avea să urmeze. Subiecţii au semnat în cunoştinţă de cauz formularele de participare. Debriefing-ul s-a realizat cu o mare atenţie pentru detalii (Zimbardo, 1973). 
Subiecţii au fost urmăriţi timp de un an după încheierea studiului, constatându-se că efectele negative ale participării au dispărut treptat.

Un articol critic la adresa experimentului este cel publicat de Banuazizi şi Mohavedi (1975).
Construcţia argumentativă a acestor doi autori are drept temelie ideea de caracteristică de cerere lansată de Martin Orne (1962). Experimentului Stanford i s-a adus aceeaşi obiecţie ca şi experimentelor lui Milgram asupra obedienţei. Banuazizi şi Mohavedi susţin, în esenţă, că : 
- subiecţii au intrat în experiment cu stereotipuri puternice asupra rolurilor de gardian şi deţinut, 
- în contextul experimental s-au aflat numeroşi indici care au îngăduit subiecţilor să ghicească ipoteza, 
- supunându-se cerinţelor percepute din situaţia experimentală, subiecţii au furnizat date în acord cu ipoteza.
Autorii au realizat un studiu empiric pentru a da consistenţă demersului lor critic. Ei au prezentat subiecţilor o descriere a experimentului Stanford şi le-au cerut să formuleze ipoteza. Au constatat că 81% din aceşti subiecţi au fost capabili să articuleze intenţia cercetătorilor, deci ipoteza generală a studiului. Aceeaşi subiecţi, de data aceasta în proporţie de 89,9%, au făcut predicţia că gardienii din experimentul Stanford se vor comporta opresiv şi ostil faţă de deţinuţi. Pe baza acestor rezultate, se poate trage concluzia că şi participaţii în experimentul din vara anului 1971 au intuit ipotezele.
Banuazizi şi Mohavedi consideră că subiecţii lui Zimbardo şi ai colegilor săi au reacţionat la caracteristicile de cerere şi nu ca urmare a presiunilor situaţionale
extraordinare. 
Să remarcăm totuşi că subiecţii celor doi autori n-au putut prezice cum se vor comporta deţinuţii din închisorea de la Universitatea Stanford. “Variabilitatea mare a acestor predicţii, scriu cei doi, comparată cu relativa uniformitate a predicţiilor asupra gardienilor, pare să reflecte natura difuză a concepţiilor populare despre rolul de deţinut” (Banuazizi şi Mohavedi, 1975, p. 158). Desigur, această explicaţie nu este suficientã pentru a salva credibilitatea interpretării autorilor asupra experimentului Stanford. De altfel, Banuazizi şi Mohavedi ignoră datele empirice oferite de Zimbardo şi colaboratorii săi, date care atestă faptul că subiecţii au considerat situaţia de experiment cât se poate de reală. De pildă, unii deţinuţi l-au rugat pe preotul catolic să le aducã un avocat care să-i ajute să scape din închisoare; gardienii se comportau mai agresiv cu deţinuţii atunci când credeau că nu pot fi văzuţi de directorul închisorii ori de psihologi (Haney, Banks şi Zimbardo, 1973). Astfel de date pledeazã, desigur, împotriva interpretării inspirate de conceptul de caracteristică de cerere.
Experimentul Stanford a fost un studiu asupra strategiilor adoptate de subiecţi pentru a face faţã unei situaţii de putere asimetricã asemănătoare celei dintr-o închisoare adevărată. Subiecţilor li s-a cerut sã joace rolul de gardieni ori de deţinuţi pentru o perioadă de două săptămâni. Spre a se îndepărta explicaţia comportamentelor deţinuţilor şi gardienilor bazată pe trăsăturile de personalitate, s-a făcut o selecţie riguroasă a subiecţilor în aşa fel încât la începutul experimentului diferenţele dintre gardieni şi deţinuţi au fost minime. Astfel, originea reacţiilor neaşteptat de intense, adesea patologice, constatate, nu se poate afla decât în “situaţia totală” regizată de experimentatori. Unele situaţii exercită o influenţă extrem de puternicã asupra indivizilor, determinându-i să se comporte într-o manieră pe care ei n-o pot în nici un fel anticipa.
Tocmai pentru că probează importanţa analizei situaţionale în descifrarea comportamentului uman, experimentul Stanford trebuie socotit unul din cele mai relevante studii de psihologie socială. 

„Răul constă din comportamentele intenţionate care urmăresc să producă suferinţă, abuzuri, înjosire, dezumanizare sau distrugerea fizică a unor persoane nevinovate – sau folosirea autorităţii şi puterii oferite de sistem pentru încurajarea sau acceptarea acestor practici”  -  Philip Zimbardo 

-----------------------------------------------------------

Câteva idei personale Kato : 
O situaţie oarecum similară am trăit-o în timpul armatei, pe care am efectuat-o înainte de revoluţie, timp de un an jumate. În prima fază am fost ciclul unu, şi eram cazaţi împreună cu cei de ciclul doi, "veteranii", care aveau rolul de a ne "acomoda", instrui, controla... 
Veteranii aveau putere asupra noastră, şi şi-o exercitau, fiecare după cum credea mai bine de cuviinţă. Aş putea spune că se încadrau în tiparul celor 3 tipuri de gardieni prezentat mai sus, şi că procentul de o treime prezentat de Zimbardo corespunde realităţii şi în această situaţie, căci cam o treime dintre veterani se manifestau în mod "creativ", agresiv, batjocoritor, înjositor. Şi acest fapt nu părea să coreleze prea mult cu nivelul de educaţie, ci mai mult cu tipul de caracter şi temperament individual. Cred că ar putea fi găsite şi nişte corelaţii interesante privind data şi ora naşterii, dpdv astrologic, zodiacal, al hartei naşterii, etc. 
Din armată nu puteai fugi fără să nu suferi consecinţe neplăcute majore. În general fiecare se trezea acolo singur, fără prieteni, într-o situaţie cu totul nouă, şi trebuia să te adaptezi rapid, să te descurci singur. Presiunea psihică era destul de mare la început. La fel ca în experiment, iniţial a existat o coeziune a celor din ciclul unu, care însă s-a destrămat destul de rapid datorită folosirii unor metode asemănătoare celor din experiment. 
Există oameni care se împotrivesc, care nu pot accepta, care tind să se tot răzvrătească, şi oameni care acceptă mai calmi noile condiţii, şi care suferă din cauza celor care se răzvrătesc. De aici apare rapid primul motiv de scindare, de destrămare a coeziunii. După aceea acţiunea favoritismelor, şi restul. Deindividualizarea nu a fost foarte pronunţată, dar portul uniformei, tunsoarea scurtă, noile condiţii stricte şi şablonate de viaţă au contribuit la apariţia ei, totuşi. Noroc că nu ni s-au dat şi numere, căci această metodă cred că are un efect destul de pronunţat.
Ce a fost cel mai interesant şi surprinzător, pentru mine, este faptul că, atunci când am ajuns în ciclul doi, veteranii noştri fiind eliberaţi, şi ne-a venit nouă rândul la putere, cam o treime dintre colegii mei s-au manifestat la fel de imoral ca treimea dinainte, aplicând toate şmecheriile învăţate pe pielea lor. Şi, culmea, dintre aceştia făceau parte şi băieţi care se răzvrătiseră la început, şi aveau gura mare, făcând apel la... moraliatea veteranilor. 
Există oameni care nu rezistă tentaţiei de a-şi exercita puterea în mod excesiv, atunci când o deţin. Este ca şi cum puterea le ia minţile, şi fac ceea ce au condamnat anterior la alţii. 
Eu am fost printre puţinii care şi-au păstrat luciditatea, calmul, scăpând astfel de agresiuni dar şi de frustrări şi.... defulări. Căci cred că şi defularea şi-a avut rolul ei. Persoane care în viaţa reală civilă erau nimeni, fără vise şi idealuri, dar cu multe frustrări, acolo s-au simţit dintr-o dată importanţi, ca veterani, puternici, şi au dat drumul şi la defulări. Aveau motive ce mi se păreau ciudate pentru care legau de noii veniţi în mod agresiv. Nu înţelegeam bine atunci că adevăratele motive erau mai... ascunse, mascate, greu de cunoscut. 
Să fii forţat la 18-19 ani să stai un an jumate departe de casă, de familie, în condiţii destul de precare (apă caldă doar o dată sau de două ori pe săptămână câteva minute să faci un duş rapid) este o experienţă puţin... traumatizantă. Mulţi tineri "rebeli" se calmau în acest timp, supuşi acestei experienţe. Sistemul uniformiza astfel, într-o oarecare măsură, personalităţi, temperamente, caractere. Te învăţa să fii mai docil, mai supus, mai adaptabil la ceea ce venea "de sus", de la putere... 
Pe de altă parte, această experienţă oarecum extremă te ajuta să te cunoşti mai bine pe tine însuţi, şi pe ceilalţi, aşa cum sunt ei, aşa cum este natura umană. Problema era că nu aveai de ales, dacă vrei să efectuezi sau nu experienţa, şi nici nu puteai spune "Stop, gata, eu plec acasă"...
Cineva care a trăit şi experienţa închisorii reale ani de zile afirma că oamenii nu cunosc cât de adaptibili sunt ei de fapt, căci nu au trăit experienţe extreme de lungă durată care să le dovedească asta. 
Eu sper ca oamenii să poată învăţa cât mai multe din experienţele şi experimentele altora. Altfel vor suferi astfel de lecţii extreme neplăcute, inevitabil, pe pielea lor...
 

1971 Stanford Prison Experiment Psychology of Imprisonment 





Cărţi de Philip Zimbardo : http://bit.ly/1abycTb ;  http://bit.ly/1xPVl81

 CĂRŢI UTILE domeniul Psihologie : 
-PSIHOLOGIE : http://bit.ly/14LgsLs : http://bit.ly/1ybXri6 ;
-PSIHOLOGIE ŞI PSIHOTERAPIE : http://bit.ly/1DPneLN ; http://bit.ly/1C73VvY
-PSIHOLOGIE PRACTICĂ : http://bit.ly/1ybNPnN
-PARENTING - EDUCAŢIE PSIHOLOGIE : http://bit.ly/1ybN7GQ
-TESTE PSIHOLOGICE (PSIHOMETRICE) : http://bit.ly/1C0Gir7
-COMUNICARE : http://bit.ly/1524kp8 ; http://bit.ly/1ybYwqc



Dacă ţi-a plăcut, dă un click pe Like şi Distribuie, şi Abonează-te la postările noi ale acestui blog prin email, serviciul Feedburner, dând click aici : Subscribe to Love Blog 4 All by Email

Apasă simultan pe tastele Ctrl şi D, pentru a adăuga acest site la Favorite (Bookmarks).

Pentru a găsi ceva specific pe blog, poţi căuta după termen la "Căutare" în stânga sus, sau pe coloana din stânga jos la Etichetele asociate postărilor (cuvintele albastre, în ordine alfabetică).

De asemenea, consultă marea videotecă de pe canalul meu youtube (dă click pe categoriile de playlisturi să se deschidă toate) : http://youtube.com/user/katonanico
Te poţi Abona şi la siteul meu SPIRIT, să primeşti notificări pt postările noi, pe email, aici : Subscribeto Spirit by Email
Linkul către site :  https://katonanico.wordpress.com/

Psihologul Philip Zimbardo - Cum devin oamenii obişnuiţi monştri... sau eroi

Psihologul Philip Zimbardo a fost conducătorul cunoscutului Experiment Stanford din 1971, "Stanford Prison Experiment", şi un observator expert la Abu Ghraib. Cartea sa "The Lucifer Effect" - "Efectul Lucifer" explorează natura răului. În noile sale cercetări studiază natura eroismului. Philip Zimbardo ştie cât de uşor le este oamenilor normali, simpatici, să devină răi. În această prezentare, el dezvăluie fapte şi imagini necunocute până acum publicului, din conflictele de la Abu Ghraib. El vorbeşte apoi despre cealaltă parte a monedei : cât de uşor este să devii un erou, şi cum putem ajunge să atingem acest statut.

Psihologul Philip Zimbardo arată cum perspectiva (orientarea) ta temporală îţi influenţează sănătatea, prosperitatea, fericirea

Psihologul Philip Zimbardo, profesor de psihologie socială la Universitatea Stanford, spune că fericirea și succesul își au rădăcinile într-o trăsătură pe care majoritatea o neglijăm: modul în care ne orientăm spre trecut, prezent și viitor. El ne sugerează să ne ajustăm viziunea asupra timpului, ca un prim pas în îmbunătățirea vieții.

Embed